„Încă din Antichitate, călătorii au devenit adesea devotați slujitori ai muzei Clio sau istoricii consacrați au devenit călători pentru a-și spori documentația istorică. Herodot din Halicarnas supranumit „părintele istoriei” și Ammianus
Marcellinus – pentru a ne referi la începuturile și sfârșitul istoriografiei antice în Europa, oferă exemple strălucite în ambele sensuri, operele lor fiind bazate atât pe propriile călătorii, cât și pe izvoarele scrise și literatura științifică disponibile pe atunci. Tradiția operelor istorice redactate de călători (cu digresiuni în geografie, biologie, etnografie și folclor, arta războiului etc.) a continuat practic neîntrerupt, în toate culturile, din Antichitate până în prezent. Spre deosebire de istoricii de arhivă
sau de birou, călătorii, deveniți prin forța împrejurărilor istorici, au avantajul că vin în contact nemijlocit cu „materia de studiu”, oferindu-ne descrieri interesante (deși
nu rareori subiective), ale celor văzute și auzite. De aceea, operele acestora oferă „pata de culoare” care lipsește cel mai adesea în scrierile istoricilor de profesie, în multe cazuri plate, terne, stârnind interesul legitim al cititorilor. De cele mai multe ori, critica externă și critica internă a mărturiilor scrise ale călătorilor străini, operată
de istoricii de meserie, a validat valoarea științifică a acestora.”