“Adriana Weimer, ca și în volumele anterioare, își investighează sinele, cu consecvență și cu insistență, meditând asupra a două mari teme: iubirea și rostul existenței. Explorările sufletului sunt “drumuri în noi”, mereu reluate, în spațiu închis. Enunțurile nominale, cu elipsa predicatului, duc spre esențializare, versul devenind contemplativ, metafizic. [...] Între iubire și existență stă creația. Lumina interioară este lumina creației. Nașterea este o parte a creației, este inclusă în ea, mărginită de cuvânt: „Poți să te naști,/ înaintea nașterii tale,/ prin ideea de tine/ a părinților;// poți să gândești,/ înaintea gândirii tale,/ prin puterea de inteligență/ a materiei;// dar nu poți privi,/ înaintea privirii în tine,/ prin ochiul străin al cuvântului.” [...] Dar încrederea în puterea aspirației spre ideal rămâne. Tendința ascensională (zborul) este permanentă. Dacă închiderea se produce în forța germinativă a cuvântului, deschiderea (ascensiunea) devine creație. [...] Întrebările neliniștite ale poetei își găsesc, într-un final, liniștea. Concluzia, apoteotică, este cea a frumuseții spiritului care inundă sinele. Frumusețea ia imaginea luminii, sub forma unei uniri a binelui, a generozității și a creației. Partea concretă a poeziei Adrianei Weimer, cu însușiri de caligramă, este suport pentru un abstract esențializat prin conciziune, în care rațiunea meditației alternează cu sentimentul elegiac.” Constantin Buiciuc