Publicată în 1993 sub egida Muzeului Țăranului Român, cartea Raportul veterinarului Ilie Lunca face parte din seria Jurale și Amintiri și este o lucrare editorială de tip carte-obiect, îngrijită de Irina Nicolau, Marilena Drăgan-Nițu și Theodor Nițu. Volumul valorifică un manuscris dictat de Ilie Lunca, medic veterinar și fiu al satului Ticvanul Mic (județul Caraș-Severin), dactilografiat în 1988. În spiritul unei arhive de istorie măruntă, cartea oferă o cronică personală a unei vieți obișnuite, dar exemplare, în care se reflectă istoria unei comunități rurale și transformările sociale ale secolului XX.
Volumul debutează cu o scrisoare adresată cititorului, în care Ilie Lunca își asumă modestia experienței sale și își revendică locul în memoria colectivă. Urmează o amplă evocare a satului Ticvanul Mic – populație, familii, obiceiuri, muncile câmpului, sărbători, biserică, școală, cântăreți locali – conturând un portret viu al lumii rurale. Cartea urmărește apoi parcursul biografic al autorului: școala primară (1918–1919), liceul din Deta, bacalaureatul la Caransebeș, studiile la Facultatea de Medicină Veterinară din București, înrolarea în armată și experiențele de pe front în Basarabia. Sunt descrise episoade dramatice (accidentul cu grenada), momente de viață domestică (căsătoria, nașterea fiicei), dar și activitatea profesională ca medic veterinar în perioada postbelică – organizarea serviciului veterinar, patologia animalelor, reproducerea, vânătoarea, colectivizarea. Tonul este sincer, afectiv, iar stilul dictat și dactilografiat păstrează autenticitatea vocii naratorului.
Raportul veterinarului Ilie Lunca este o lucrare de patrimoniu narativ care reabilitează figura omului obișnuit ca martor al istoriei. Prin forma sa de carte-obiect, manuscris dictat și păstrat cu grijă, volumul devine un gest de recuperare afectivă și documentară, în care biografia personală se transformă în memorie colectivă. Cartea oferă o perspectivă rară asupra vieții rurale, a profesiei de medic veterinar și a tranziției sociale din România secolului XX, fiind totodată un model de muzeografie participativă și de valorizare a scrierii intime. Este o invitație la empatie, la înțelegerea istoriei prin detaliile vieții cotidiene și la recunoașterea demnității celor care nu au fost nici celebri, nici uitați.