Bibliografia analitică a literaturii române vechi este o lucrare fundamentală în studiul literaturii populare românești, publicată în două volume la Editura Academiei Republicii Socialiste România din București, în 1976 și 1978. Această bibliografie analitică se axează pe identificarea, clasificarea și analizarea manuscriselor și edițiilor vechi ale cărților populare laice. Lucrarea nu doar inventariază aceste opere, ci le și contextualizează, evidențiind funcția lor socială și literară, rolul lor în dezvoltarea limbii și cultura scrisă românească.
Volumul I este dedicat descrierii bibliografice sistematice a cărților populare laice, abordând aproximativ 300 de manuscrise ce conțin 18 opere populare reprezentative. Autorii au optat pentru o organizare alfabetică a lucrărilor și o cronologie atentă a manuscriselor, oferind astfel un instrument de cercetare eficient. Fiecare manuscris este analizat în detaliu, incluzând descrierea materială, conținutul, proveniența și impactul asupra literaturii universale, facilitând înțelegerea modului în care aceste opere s-au transmis și au evoluat de-a lungul timpului. Structurat în două părți, volumul pune accent atât pe viața literară a cărților populare, cât și pe rolul acestora în evoluția culturală românească. De asemenea, se acordă o atenție deosebită studiilor și articolelor critice, evidențiind recepția acestor opere în spațiul academic și literar. Prin metodologia riguroasă aplicată în descrierea manuscriselor și edițiilor, lucrarea devine un instrument esențial pentru cercetătorii interesați de literatura veche românească.
Volumul I, partea 1 cuprinde o bibliografie generală a literaturii române laice vechi, împărțită în antologii și studii, precum și o bibliografie analitică dedicată operelor medievale. Printre acestea se numără: „Alexandria, vrednica de însemnare întâmplare” – considerat cel mai vechi roman din literatura română, pătruns în spațiul românesc la jumătatea secolului al XVI-lea. Este un roman popular scris în Egiptul elenistic, în secolul al III-lea î.Hr., evocând aventurile lui Alexandru Macedon, cu numeroase elemente miraculoase și fantastice; „Istoria lui Alțidalis și a Zelidiei” – primul roman francez tradus în limba română, în secolul al XVIII-lea. Este opera poetului și scriitorului francez Vincent Voiture, a cărui versiune originală datează din 1634; „Archirie și Anadan” – Carte populară de morală asiro-babiloniană din secolul al VI-lea î.Hr., pătrunsă în spațiul românesc pe filieră slavonă, fiind tradusă în română în secolul al XVII-lea; „Istoria prea frumosului Arghir și a prea frumoasei Elena cea măiastră și cu Părul de aur” – poezie epică scrisă la începutul secolului al XIX-lea de Ioan Barac; „Viața lui Bertoldo și Bertoldino” – colecție de trei romane medievale italiene, relatând poveștile a doi țărani de la curtea din Verona a regelui longobarzilor Alboino; „Erotocritul” – roman de dragoste scris de Vikentios Kornaros, la finele secolului al XVI-lea și începutul secolului al XVIII-lea, tradus în românește în secolul al XVIII-lea; „Esopia” – roman popular care prezintă viața și fabulele atribuite Esop, scriitorul grec antic. A ajuns în spațiul românesc pe filieră sârbo-croată, primul manuscris datând din 1703, fiind copiat de Costea, dascălul din Șcheii Brașovului; „Filerot și Antusa” – Preluare grecească după Erotocritul, de la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Cel mai vechi manuscris din spațiul românesc datează din 1813.
Volumul I, partea a doua prezintă o bibliografie analitică a cărților populare românești vechi, printre care se numără: „Fiziologul” – Tratat de zoologie și morală, un bestiar originar din Egiptul secolului al II-lea d.Hr., una dintre cele mai populare cărți medievale. Cel mai vechi manuscris din spațiul românesc datează de la finele secolului al XVII-lea și aparține dascălului Costea din Șcheii Brașovului; „Floarea darurilor” – Carte populară de morală medievală, publicată la Florena în 1491 și tradusă în română în jurul anului 1700, la Tipografia Mănăstirii Snagov, la comanda mitropolitului Antim Ivireanu; „Halima” – Include povestiri din „O mie și una de nopți” și „O mie și una de zile”, o compilație de povestiri persane din secolul al XVIII-lea. Cel mai vechi manuscris românesc datează din 1771; „A lui Iliodor ethiopicească istorie” – Lucrare atribuită Iliodor, un autor grec antic, ce relatează povestea îndrăgostiților Theagenes și Chariclea, care trec prin numeroase încercări înainte de a ajunge în Etiopia, unde Chariclea își descoperă adevărata identitate regală. Cel mai vechi manuscris românesc datează de la finele secolului al XVIII-lea; „Istoria lui Imberie, fecior al împăratului al Provenției” – Traducere românească din secolul al XIX-lea, bazată pe versiunea grecească a romanului cavaleresc francez din secolul al XV-lea, „Histoire du vaillant chevalier Pierre, fils du comte de Provence et de la belle Maguellonne, fille du roi de Naples”; „Istoria poamelor” – Traducere românească din secolul al XVIII-lea, după satira alegorică bizantină „Poricologos”, atribuită lui Teodor Prodromos (secolul al XII-lea); „Istoria lui Skinder împărat” – Povestire de proveniență orientală, care a circulat în Țările Române la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, preluată pe filieră otomană; „Istoria Troadei” – Carte populară din secolul al XVII-lea, adaptare după o versiune grecească antică atribuită lui Dyctis Cretensis, dar și după romanul cavaleresc „Roman de Troie” al trubadurului Benoît de Sainte-Maure (secolul al XII-lea). Cel mai vechi manuscris românesc datează din 1714; „Cronografie” – Bibliografie dedicată cronografelor; „Sindipa” – Carte populară în română din secolul al XVII-lea, cu povestiri orientale bazate pe versiunea grecească a lui Mihail Andreopulos (secolul al XI-lea), o versiune latină pe filieră ebraică, și o versiune arabă din Spania; „Varlaam și Ioasaf” – Roman popular de apologie a vieții creștine, cu un profund fond moral și religios, tradus în română în 1649 de Udriște Năsturel, pe baza unei versiuni rusești. Mai există manuscrise bazate pe o traducere ucraineană din secolul al XVIII-lea, precum și două traduceri din italiană, realizate tot în secolul al XVIII-lea.
Bibliografia analitică a cărților populare laice este un instrument de lucru inovator, reunind pentru prima dată descrierea completă a tuturor manuscriselor cunoscute ale fiecărei cărți populare laice. Aceasta oferă o analiză detaliată a conținutului, evidențiind legendele, temele și motivele, precum și diferențele dintre manuscrise, notele marginale, miniaturile, desenele și însemnările proprietarilor. Indicând fondurile și cotele manuscriselor, edițiile și bibliografia de referință, lucrarea facilitează cercetarea, oferind specialiștilor un ghid eficient pentru identificarea și compararea manuscriselor, fiind esențială în procesul de inventariere și stabilire a patrimoniului cultural. Prin abordarea sa interdisciplinară, bibliografia devine indispensabilă cercetătorilor din domeniile literaturii vechi, filologiei, folcloristicii, literaturii comparate, sociologiei literaturii și istoriei artei, având un rol fundamental în stabilirea textelor viitoarelor ediții de cărți populare.
