Cartea Spațiului” de Ana Pascu, parte din seria Memoria Satului a Muzeului Național al Țăranului Român, București, 2000, explorează conceptul de spațiu din perspectiva tradițiilor și credințelor populare românești.
În primul paragraf, autoarea introduce ideea că nu putem separa spațiul de timp, deoarece acestea sunt interconectate, asemenea fraților gemeni. Tot ce face omul este înscris atât în spațiu, cât și în timp. Această abordare diferă de percepția geometrică a spațiului, accentuând viziunea țăranului care vede lumea prin prisma locurilor concrete – casa, satul, grădina, țarina, dar și lumea nevăzută.
Tema principală a cărții o reprezintă concepția spațiului în cultura tradițională românească. Autoarea ilustrează credințele despre sacralitatea locurilor, relația dintre lumea de aici și cea de dincolo, importanța hotarelor, drumurilor și răscrucilor ca spații de trecere între realități. Se evidențiază distincția fundamentală între spațiul bun (casa, biserica, satul) și spațiul rău (râpele, locurile unde au trecut ielele, podurile, răscrucile). Satul tradițional românesc era organizat după principii clare, având de regulă o formă dreptunghiulară, având hotare bine stabilite, marcate prin pomi, drumuri, fântâni, un centru cu locul de horă și primăria, iar biserica pe o înălțime. Casa țărănească era construită respectând mersul soarelui și punctele cardinale, cu ușa spre sud și ferestrele poziționate strategic. Rânduiala satului și tradițiile aveau rolul de a menține echilibrul dintre lumea viilor și a morților, protejând ordinea stabilită de Dumnezeu.
Aceste idei sunt puternic legate de credințele populare și de organizarea satului tradițional, în care fiecare loc avea o semnificație profundă. Cartea oferă o perspectivă asupra modului în care oamenii din sat percepeau spațiul nu doar ca un element fizic, ci ca un domeniu încărcat de sensuri simbolice și spirituale.
