Lucrarea „Pescăria și pescuitul în România”, publicată în 1916 și semnată de Grigore Antipa, reprezintă o sinteză complexă a domeniului pescuitului în România, abordându-l din punct de vedere etnografic, hidrobiologic și economic. În paginile sale se îmbină observațiile de teren cu o analiză tehnică detaliată a condițiilor naturale ale apelor românești, cuprinzând o clasificare meticuloasă a metodelor, instrumentelor și mijloacelor folosite în capturarea peștelui. Publicată ca parte a seriei „Publicațiunile Fondului Vasile Adamachi” (tomul VII, nr. XLVI), lucrarea este o referință esențială care a influențat de-a lungul timpului atât studiile academice, cât și practicile tradiționale de pescuit.
Structura cărții este organizată în trei secțiuni majore. În prima parte, Antipa dezvoltă considerații generale privind pescuitul în România, analizându-l prin prisma tradițiilor și obiceiurilor locale, a condițiilor hidrobiologice specifice și a implicațiilor economice ale practicilor de pescuit. Autorul oferă o perspectivă clară asupra clasificării apelor și instrumentelor, evidențiind modul în care aceste elemente au fost integrate de comunitățile pescarilor într-un sistem coerent și adaptat resurselor locale.
Secțiunea dedicată apei interioare continuă analiza printr-o descriere detaliată a pescăriilor și a metodelor de captură utilizate în diverse tipuri de corpuri de apă — râuri, lacuri, bălți și alte cursuri. Această parte a lucrării subliniază importanța mijloacelor tehnice, de la uneltele simple la rețele complexe, într-o abordare ce îmbină tradiția cu inovația tehnologică, oferind astfel o imagine holistică a modului în care pescuitul a evoluat și s-a adaptat la schimbările economice și sociale din perioada respectivă.
Impactul operei depășește cu mult simplele descrieri tehnice ale metodelor de pescuit. Grigore Antipa (1867–1944) a fost un savant excepțional, a cărui contribuție a pus bazele științei moderne în domeniul gestionării durabile a resurselor acvatice. Născut în Botoșani, Antipa a înfruntat cu stoicism dificultățile timpurii, pierzând ambii părinți în copilărie, fapt care l-a determinat să devină autodidact într-un mediu modest. Studiile sale universitare au continuat în România, urmate de o formare aprofundată la Universitatea din Jena, unde, sub îndrumarea celebrului Ernst Haeckel, și-a perfecționat cunoștințele în zoologie, ihtiologie și hidrobiologie, dezvoltând o viziune integrată asupra relației dintre om și natură.
Experiența internațională acumulată de Antipa în Germania, Franța și Italia i-a consolidat reputația de pionier în domeniul științelor naturale. Director al Muzeului de Istorie Naturală din București, el a transformat instituția într-un veritabil centru de cercetare și educație, redefinind metodele de studiu ale faunei și ecosistemelor acvatice. Relațiile strânse cu personalități marcante din mediul academic și cu membrii familiei regale, precum Carol I și Ferdinand, i-au facilitat accesul la resurse și au pus bazele unor proiecte ambițioase, cum ar fi implementarea sistemelor raționale de pescuit în Delta Dunării și pe limitele maritime ale țării. Moștenirea sa științifică și culturală continuă să inspire eforturile contemporane de conservare a biodiversității și de dezvoltare sustenabilă, făcându-i opera un reper fundamental în studiile de ecologie și management al resurselor naturale.
