Această ediție a volumului Poezii nouă, îngrijită de Andrei Nestorescu, a fost publicată în 1993, în cadrul seriei Documente și Manuscrise Literare - Serie Nouă, sub egida Institutului de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu” - Academia Română. Ediția actuală urmărește restabilirea fidelă a textului original, bazându-se pe unicul exemplar cunoscut, aflat în colecțiile Bibliotecii Academiei Române, filiala Iași. Volumul a trecut prin mâinile mai multor proprietari, printre care Vasile Vîrnav, D. Furtună, Al. Alexianu și Gh. Ivănescu, înainte de a ajunge în patrimoniul Bibliotecii Academiei Române. Prin această versiune, editorul urmărește conservarea grafiei și particularităților lingvistice ale epocii, evidențiind specificul fonetic și sintactic muntenesc al limbii. Lucrarea originală, publicată între 1792 și 1796, aparține Ioan Cantacuzino (1757–1828) și marchează prima carte de poezii tipărită de un poet român din Principate. Volumul conține poeme originale și traduceri, abordând teme variate, de la satira socială la meditația asupra existenței. Cantacuzino, condeier „pentru petrecere dă vreme”, exprimă o conștiință literară timpurie, anticipând crezul poetic al Văcăreștilor. Printre textele incluse se regăsesc poeme filosofice, cântece păstorești, satire și traduceri din autori italieni, cum ar fi Metastasio. Cantacuzino își afirmă crezul poetic național, susținând că „scriitorii împodobesc limba, patria-și slăvesc”, ceea ce îl plasează printre pionierii poeziei românești. Această lucrare rămâne un reper fundamental în literatura preromantică, prefigurând evoluțiile literare ulterioare.