Acest text istoric abordează problema secularizării bunurilor mănăstirești din România, o decizie politică adoptată sub domnia prințului Alexandru Ioan Cuza în 1864. Autorul se opunea ideii conform căreia călugării greci aveau un drept legitim asupra proprietăților monahale dedicate Locurilor Sfinte, subliniind că aceste terenuri au fost istoric excluse din dreptul de proprietate al străinilor. De asemenea, critica influența puterilor europene, care își foloseau autoritatea consulară pentru a limita independența României și pentru a apăra interesele religioase grecești în detrimentul celor ale poporului român. Discuția privind această măsură a căpătat o importanță diplomatică majoră, punând România în opoziție cu țări precum Anglia, Rusia, Austria și Turcia. Aceste puteri au denunțat secularizarea ca o confiscare abuzivă, în timp ce autorul o considera necesară pentru suveranitatea națională și dezvoltarea economică a țării. Controversa reflectă tensiunile dintre aspirațiile României la independență și strategiile geopolitice ale marilor puteri, care încercau să își mențină influența asupra regiunii.