„După evenimentele revoluționare de la 1848‑1849, Curtea Imperială Vieneză a pierdut oportunitatea de a deveni, prin federalizare etnică, un fel de Europă Unită de Mijloc, ce ar fi putut să fie un exemplu al federalizării întregului continent, dacă s‑ar fi dorit respectarea programelor propuse de majoritatea locuitorilor imperiului. Dar și pentru austrieci, cu unele excepții, federalizarea însemna despărțirea de ea însăși, deci de teritoriile pe care le stăpânea de secole. Când au realizat că singuri nu mai pot să mențină situația au ales să le stăpânească împreună cu ungurii, sub forma imperiului dualist Austro‑Ungar. Asistăm astfel la un regres, o lovitură dată principiului naționalității și democrației prin care prestigiul Vienei a fost știrbit, mai ales că de secole aceasta a inițiat și a aplicat reforme sociale și economice notabile, străduindu‑se să crească nivelul de trai, material și cultural al popoarelor din componența sa. Cu alte cuvinte a fost vorba de o „europenizare” a spațiului central‑răsăritean pe care‑l administra, dar totuși căruia politicienii austrieci și împăratul n‑au îndrăznit să‑i acorde libertăți naționale colective cuvenite și cerute de nemaghiari și negermani.”