Volumul de față adună o colecție de satire atribuite lui Francesco Filelfo (1398–1481), un umanist renascentist italian, cunoscut pentru dialogul filosofic De exilio (On Exile). Născut la Tolentino, în Marche, a studiat la Padova sub îndrumarea lui Gasparino Barzizza și s-a remarcat prin talentul său în gramatică, retorică și latina clasică. La doar 18 ani a fost invitat să predea la Veneția, iar în 1419 a primit o funcție de notar și cancelar al reprezentanței venețiene la Constantinopol. Acolo a studiat greaca sub îndrumarea lui Ioan Chrysoloras, s-a căsătorit cu fiica acestuia, Theodora, și a adunat o colecție importantă de manuscrise grecești.
Întors în Italia în 1427, Filelfo a predat la Bologna, apoi la Florența, unde a ținut cursuri despre autorii greci și latini și a comentat Divina Commedia în Duomo. Relațiile sale cu cercul lui Cosimo de’ Medici s-au deteriorat rapid, iar după conflicte și un atentat asupra vieții sale, a părăsit orașul pentru Siena. În 1440 a acceptat invitația ducelui Filippo Maria Visconti și s-a stabilit la Milano, unde a devenit celebru pentru panegirice, satire și traduceri din greacă. A scris și pamflete politice, iar după moartea primei soții s-a recăsătorit de două ori.
După moartea lui Visconti, Filelfo a intrat în serviciul lui Francesco Sforza și a compus epopeea Sforziada, rămasă nepublicată. În 1475 a fost chemat la Roma de Papa Sixtus IV pentru a ocupa catedra de retorică, dar conflictele cu curia l-au determinat să plece după un an. Revenit la Milano, și-a găsit soția răpusă de ciumă. În 1481, reconciliat cu familia Medici, a fost invitat la Florența pentru a preda greaca, însă la scurt timp a murit de dizenterie, la vârsta de 83 de ani, fiind înmormântat în biserica Santissima Annunziata.
Filelfo a fost unul dintre cei mai activi și controversați umaniști ai secolului al XV-lea, recunoscut pentru energia intelectuală, dar și pentru caracterul său polemic. A lăsat o vastă operă de traduceri, satire și corespondență, inclusiv un corpus de scrisori grecești publicat abia în 1892 de Emile Legrand.
Incunabulul de față este o ediție tipărită în 15 noiembrie 1476, la Milano, de Christoph Valdarfer. Christoph Valdarfer (sau Waldarfer), originar din Regensburg, a fost unul dintre tipografii germani care au adus arta tiparului în Italia în secolul al XV-lea. A debutat la Veneția în 1470–1471, unde i se atribuie nouă tipărituri, între care se remarcă prima ediție datată a Decameronului lui Boccaccio (1471), considerată una dintre cele mai rare și valoroase cărți ale epocii. În 1470 a solicitat permisiunea de a deschide o tipografie la Milano, dar cererea i-a fost respinsă din cauza privilegiului monopolistic acordat lui Panfilo Castaldi și tipografului Antonio Zarotto. După plecarea lui Castaldi din Milano, în 1472, Valdarfer s-a stabilit acolo și a început să tipărească pentru editorii Filippo di Lavagna și Cola Montano, folosind două prese și caractere romane. Contractul din 1473, care prevedea aceste condiții, este încă păstrat și constituie un document important pentru istoria tiparului. Între 1473 și 1478, Valdarfer a avut o activitate intensă la Milano, unde i se atribuie 29 de tipărituri, inclusiv lucrări juridice de Bartholomäus de Saxoferrato și Baldus de Ubaldis, dar și texte religioase precum Missale Ambrosianum și Interrogatorium s. Confessionale (1474) al lui Bartholomäus de Chaimi. În 1479 apare la Basel ca angajat al tipografului Bernhard Richel, unde a dobândit experiență în tipărirea liturgică și în reproducerea muzicii pentru misale. Richel tipărise primul Missale Basiliense cu note muzicale în două culori (1480/1481), iar Valdarfer a învățat tehnicile necesare pentru astfel de ediții, deși nu a preluat tipul muzical la întoarcerea sa în Italia. După moartea lui Richel în 1482, Valdarfer revine la Milano, unde continuă să tipărească pentru editori locali, dar activitatea sa devine mai greu de urmărit. Ultimele tipărituri certe îi sunt atribuite până în 1488, printre care ediția Heroides de Ovidiu (1486). Se pare că a colaborat cu corectori precum Ludovicus Carbo la Veneția și Pierantonio de Burgo de Castelliono la Milano. După 1488 nu mai există informații despre soarta sa, iar biografia lui rămâne fragmentară, cunoscută mai ales prin lucrările tipărite și prin mențiunile din repertoriile bibliografice ale lui Hain. Valdarfer rămâne însă o figură notabilă a tiparului incunabular, legată de introducerea și consolidarea artei tipografice în Italia și de producerea unor ediții rare și valoroase. (Bibliografie: Elena Maria Schatz, Robertina Stoica, Catalogul colectiv al incunabulelor din România, 2007, p. 180, 231, 371, sursă web: https://biblioteca-digitala.ro/?volum=4488-catalogul-colectiv-al-incunabulelor-din-romania--2007)
