Cartea abordează relația dintre literatura franceză și română din perioada interbelică, în special influențele exercitate de Marcel Proust și André Gide asupra prozei românești. Autorul analizează modul în care tehnica proustiană a memoriei involuntare, structura narativă labirintică și analiza subtilă a psihologiei personajelor au fost preluate și reinterpretate de scriitorii români. De asemenea, se discută contribuția lui Gide la conturarea ideii de dublu în literatură, un concept-cheie și în contextul prozei interbelice românești. Autorul identifică elemente din opera celor doi autori francezi în lucrările prozatorilor români precum Mircea Eliade, Hortensia Papadat-Bengescu sau Camil Petrescu.