Subiect: L-am trăit cu ochii larg deschişi şi ficşi la finalul primei seri a concertului Orchestrei Simfonice din Londra, dirijată de Sir Simon Rattle. O stază incredibilă la topirea ultimelor sunete eterice, practic inaudibile, din „Simfonia nr. 9” de Mahler. Timpul se oprise în loc, spiritul era înălţat în sfere astrale, mâinile aplaudau automat impulsionate de creier şi suflet, dirijorul primea ovaţiile publicului transportându-le personal diferitelor partide instrumentale, mergând la adevăraţii artişti ai orchestrei, ridicându-i în picioare, evidenţiindu-i, onorându-i, fără să facă acest lucru de la pupitrul care, oricum, nici nu exista, întrucât şeful de orchestră condusese uriaşa simfonie par coeur. Trăiam în lumea irealului.
